Austropotamobius torrentium

Este un rac ce rar depășește 10 cm în lungime. Crusta este netedă iar coloritul dorsal variază de la brun-închis până la portocaliu-deschis sau chiar alb, în funcție de mai mulți factori (printre care și perioada de la ultima năpârlire, vârsta sau caracteristicile habitatului). Partea ventrală este mai deschisă la culoare și tinde spre alb-crem, mai intensă pe partea ventrală a clestilor. Forma rostrului este de triunghi isoscel, neted și cu marginile fine. Apexul este scurt în comparație cu al racului-de-râu. Postorbital există o singură creastă fină, fără spin. Zona cervicală este netedă. Clestii sunt relativ puternici, asemănători cu cei ai racului-de-râu, dar cu pensele mai scurte. Propoditul are o scobitură mediană mărginită de doi tuberculi, iar dactilopoditul un singur tubercul în treimea proximală.

Specie indigenă, ocupă un areal îngust în centrul și sudul Europei, centrul genetic fiind în zona Munților Dinarici. Limita nordică a arealului actual de răspândire este Germania și Republica Cehă; la vest ajunge până în Luxemburg și estul Franței; la est până în România și Bulgaria; iar la sud în Grecia și chiar Turcia (Souty-Grosset et al. 2006). Arealul de distribuție pentru România cuprinde zona montană și submontană de sud-vest, până la Valea Jiului. Pentru detalii vizitați pagina distribuție.

Clestii, cel mai adesea, sunt mai mari și mai puternici la masculi, iar abdomenul este mai lat la femele. Pentru o diferențiere certă a sexelor, mai ales în cazul juvenililor, observarea plăcii sternale și a pleopodelor oferă indiciile certe. La mascul pe placa sternală se observă primele două perechi de pleopode puternice și orientate anterior (pentru transferul spermatoforilor), în timp ce la femelă toate pleopodele sunt egale. Forma primelor două pleopode de la masculi este și un criteriu important în diferențierea față de speciile similare: primul pleopod (Pl. I) are lobul distal aproape 1/2 din lungimea totală, în timp ce pleopodul al doilea (Pl. II) are exopoditul cel mult 2/3 din lungimea endopoditului, lobul distal al endopoditului fiind aproximativ 1/2 din lungimea sa.

Habitatul preferat îl reprezintă apele curgătoare curate (izvoare, pâraie), dar poate fi întâlnit și în râuri sau chiar lacuri din zona montană. Contrar numelui popular nu este o specie caracteristică apelor subterane, unde poate totuși ajunge odată cu viiturile. De obicei preferă galeriile pe care le sapă în maluri de pământ, dar frecvent trăiește ascuns printre rădăcinile submerse ori sub pietre sau bolovani. Este activ mai cu seamă noaptea, consumând aproape orice fel de hrană — un adevărat sanitar al apelor. Juvenilii consumă preponderent hrană animală reprezentată de macronevertebrate acvatice, în timp ce adulții consumă frecvent hrană vegetală și chiar frunze de foioase căzute în apă. Este foarte sensibil la deficitul de oxigen și la poluanți chimici; în satele unde se practică spălatul tradițional în albia râurilor, populațiile pot suferi pierderi masive datorită detergenților. O mare problemă pentru specie o reprezintă regularizările de torenți sau antropizarea regiunii submontane. Dușmanii naturali sunt vulpea, lupul, ursul, bursucul — pentru adulți — peștii fiind o amenințare numai pentru juvenili. O reală amenințare o reprezintă extinderea speciilor nord-americane introduse în Europa; Pacifastacus leniusculus este capabil să extermine o populație în 4–5 ani. Oomycetul Aphanomyces astaci, introdus odată cu speciile nord-americane, cauzează ciuma racilor, boală față de care speciile autohtone nu prezintă rezistență.

Racul-de-ponoare se împerechează toamna, pe la sfârșitul lunii octombrie, înainte ca apele să înghețe. În această perioadă pe placa sternală a femelelor pot fi observați spermatofori albi. Ponta cuprinde un număr de 40–70, mai rar 100, de ouă și este purtată și îngrijită de către femelă între pleopode până când juvenilii devin independenți. Pentru o bună dezvoltare embrionară apa trebuie să nu depășească temperatura de 5°C. Rata de succes este cuprinsă între limite foarte largi, de la 10 la 70% din totalul pontei. Năpârlirea este mai frecventă la vârstă tânără (ajungând la 4–5 năpârliri pe an), în timp ce adulții năpârlesc o dată sau de două ori pe an, de obicei între lunile mai și iulie. Perioada de câteva zile după năpârlire este foarte critică întrucât, lipsiți de duritatea crustei, pot fi ușor atacați de pești sau chiar alți raci cu crusta dură. Cu ocazia năpârlirii își refac eventualele apendice pierdute sau vătămate, însă de obicei un cleste rupt se reface la dimensiuni mai mici. Maturitatea sexuală se instalează între 3 și 5 ani, la o dimensiune cuprinsă între 35 și 50 mm. Masculii pot fecunda anual, în timp ce femelele după o depunere de pontă rămân inactive sexual unul sau mai mulți ani.

1. Băcescu MC (1967) Fauna Republicii Socialiste România — Crustacea, Decapoda. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 4.
2. Holdich DM, Haffner P, Noël PY (2006) Species files. În: Souty-Grosset C, Holdich DM, Noël PY, Reynolds JD, Haffner P (Ed.): Atlas of Crayfish in Europe. Muséum national d'Histoire naturelle, Paris (Patrimoines naturels, 64).
3. Ingle R (1997) Crayfishes, lobsters and crabs of Europe — an illustrated guide to common and traded species. Chapman & Hall.
4. Pârvulescu L (2009) Ghid ilustrat pentru identificarea speciilor de raci din România. Editura Universității din Oradea, Oradea.
5. Pârvulescu L, Pérez-Moreno JL, Panaiotu C, Drăguț L, Schrimpf A, Popovici ID, Zaharia C, Weiperth A, Gál B, Schubart CD, Bracken-Grissom H (2019) A journey on plate tectonics sheds light on European crayfish phylogeography. Ecology and Evolution 9: 1957–1971.