Astacus leptodactylus

Rac de mărime mare și aspect robust; exemplarele adulte depășesc frecvent 14 cm în lungime totală. Culoarea dorsală a crustei variază de la brun-gălbui până la brun-negricios, în funcție de perioada de la ultima năpârlire, vârstă sau habitat. Partea ventrală este mai deschisă la culoare, tinzând spre alb-murdar. Rostrul are marginile paralele și puternice, denticulate, cu o carenă mediană evidentă. Apexul este lung și ascuțit. Postorbital există două creste terminate fiecare cu câte un spin. La baza solzului antenal există un spin puternic. Șanțul cervical și marginile cefalotoracelui prezintă spini. Clestii seamănă cu o pensă și sunt vizibil mai lungi la masculi; atât propoditul cât și dactilopoditul sunt netezi, cu mici rugozități la palpare. Uneori clestii pot avea aspect de seceră.

Indigen în arealul Ponto-Caspic, astăzi ocupă aproape întregul continent european ca urmare a introducerilor artificiale în Europa de vest. Lipsește din Spania, Portugalia, Irlanda, Norvegia, Suedia și în mare parte din Grecia (Souty-Grosset et al. 2006). În România arealul de distribuție cuprinde zonele de câmpie, specia fiind prezentă în râurile mari, lacuri, piscicultură și canale. Există puține locuri unde specia coabitează cu racul-de-râu (Astacus astacus). Odată cu invazia racului dungat (Faxonius limosus), racul-de-lac coabitează cu acesta în Dunăre. Pentru detalii vizitați pagina distribuție.

Clestii, cel mai adesea mai mari și mai puternici la masculi, iar abdomenul mai lat la femele, sunt criterii în diferențierea sexelor. Pentru o diferențiere certă, mai ales la juvenili, observarea plăcii sternale și a pleopodelor oferă indiciile definitive. La mascul se observă primele două perechi de pleopode puternice și orientate anterior (pentru transferul spermatoforilor), în timp ce la femelă toate pleopodele sunt egale. Forma primelor două pleopode de la masculi este și un criteriu important în diferențierea față de speciile similare: primul pleopod (Pl. I) are lobul distal aproape 1/2 din lungimea totală, în timp ce pleopodul al doilea (Pl. II) are exopoditul aproximativ de aceeași lungime cu endopoditul, lobul distal al endopoditului fiind aproximativ 1/2 din lungimea sa.

Trăiește în ape lin curgătoare, lacuri, eleșteie și canale, găsind adăpost în malurile de pământ, vegetația submersă sau diverse obiecte din apă. Tolerează și apele salmastre sau chiar marine. Este activ atât ziua cât și noaptea, consumând aproape orice fel de hrană — un adevărat sanitar al apelor. Adulții consumă plante submerse în lipsa hranei animale. Uneori parasăște apa în căutarea hranei. Este mai puțin sensibil la deficitul de oxigen decât speciile autohtone; poate supraviețui câteva zile în afara apei la temperaturi scăzute. Ca și celelalte specii de raci, nu suportă poluarea chimică. Dușmanii naturali sunt vidra, bizam, șobolanii, nurca, nutria, vulpea, bursucul, păsările de apă — pentru adulți — și peștii pentru juvenili, în special somnul, știuca, bibanul și sturionii. Oomycetul Aphanomyces astaci, introdus în Europa odată cu speciile nord-americane, cauzează ciuma racilor, față de care speciile autohtone sunt vulnerabile din cauza lipsei anticorpilor. Ectoparazitismul, fără a produce pagube evidente, este frecvent prin specii de branhiobdelide, chironomide, ostracode. Adesea pe exemplarele adulte pot fi atașate colonii de bivalve (Dreissena sp.).

Racul-de-lac se împerechează toamna, între octombrie și decembrie, când femelele poartă spermatofori albi pe placa sternală. Ponta cuprinde un număr mare de ouă (180–600) și este purtată de femelă între pleopode până când juvenilii devin independenți. Rata de succes este de 42–53% din totalul pontei. Vârsta se estimează după lungimea totală: 0+ = 15–35 mm; 1+ = 38–50 mm; 2+ = 45–95 mm; 3+ = 86–112 mm; 4+ = 110–150 mm; 5+ = >155 mm. Năpârlirea este mai frecventă la vârstă tânără (4–5 năpârliri pe an); adulții năpârlesc o dată sau de două ori pe an, între mai și iulie. Perioada de câteva zile de după năpârlire este critică — lipsiți de duritatea crustei, racii pot fi ușor atacați de pești sau alți raci. Appendicele pierdute sau vătămate se refac cu ocazia năpârlirii, însă un cleste rupt crește de obicei mai mic. Masculii devin reproductiv maturi la 60–70 mm și pot fecunda anual. Femelele încep să producă ouă la vârsta de 2–3 ani.

1. Băcescu MC (1967) Fauna Republicii Socialiste România — Crustacea, Decapoda. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 4.
2. Holdich DM, Haffner P, Noël PY (2006) Species files. În: Souty-Grosset C, Holdich DM, Noël PY, Reynolds JD, Haffner P (Ed.): Atlas of Crayfish in Europe. Muséum national d'Histoire naturelle, Paris (Patrimoines naturels, 64).
3. Ingle R (1997) Crayfishes, lobsters and crabs of Europe — an illustrated guide to common and traded species. Chapman & Hall.
4. Pârvulescu L (2009) Ghid ilustrat pentru identificarea speciilor de raci din România. Editura Universității din Oradea, Oradea.