Austropotamobius bihariensis

Specia a fost descrisă în 2019, pe baza evidențelor moleculare și morfologice. Este un rac de dimensiuni mici, rar atingând 10 cm în lungime. Carapacea este netedă iar coloritul dorsal variază în nuanțe de brun. Partea ventrală este mai deschisă la culoare și tinde spre crem albicios, gălbui-portocaliu pe partea ventrală a clestilor. Rostrul este triunghiular, cu laturile concave (amintind de forma unui clopot), având o creastă mediană discretă. Apexul este scurt. Postorbital există o singură creastă fină, fără spin. Zona cervicală este netedă. Diferența principală față de ruda sa, racul-de-ponoare, este dată de lipsa denticației pe marginea ventrală a solzului antenal. Clestii sunt puternici, asemănători cu cei ai racului-de-ponoare, cu protuberanțe mari, dispuse rarefiat.

Specie endemică pentru România, arealul său este strict limitat în vestul Munților Apuseni. Din punct de vedere biogeografic, cel mai probabil specia are origini în nordul Dinaricilor. Ca urmare a unor fenomene tectonice, populațiile au migrat odată cu masa de uscat desprinsă la începutul Miocenului, cu cca. 15 milioane de ani în urmă. În prezent specia ocupă cursul superior al afluenților Crișului Alb, Negru și Repede. Populații mai numeroase se află în afluenții Crișului Negru și Crișului Repede. Specia nu populează apele din partea de Est a Apusenilor. Pentru hartă vizitați pagina distribuție.

Masculii se deosebesc de femele datorită clestilor, mai mari la masculi, dar și a formei abdomenului, mai lat la femele. Pentru o diferențiere certă a sexelor, mai ales în cazul juvenililor, observarea plăcii sternale și a pleopodelor oferă indiciile certe. La mascul pe placa sternală se observă primele două perechi de pleopode puternice și orientate anterior (pentru transferul spermatoforilor), în timp ce la femelă toate pleopodele sunt egale. Forma primelor două pleopode de la masculi este asemănătoare cu cele ale racului-de-ponoare: primul pleopod (Pl. I) are lobul distal aproape 1/2 din lungimea totală, în timp ce pleopodul al doilea (Pl. II) are exopoditul cel mult 2/3 din lungimea endopoditului, lobul distal al endopoditului fiind aproximativ 1/2 din lungimea sa.

Fiind o specie recent descrisă, racul bihorean nu este listat în documentele specifice pentru protecția și conservarea patrimoniului natural. Acesta beneficiază de statutul de specie „strict protejată" pe baza statutului racului-de-ponoare. Habitatul specific îl reprezintă apele curgătoare curate (izvoare, pâraie), dar accidental poate ajunge și în apele subterane odată cu viiturile. De obicei preferă galeriile pe care le sapă în maluri de pământ, dar frecvent trăiește ascuns printre rădăcinile submerse ori sub pietre sau bolovani. Este activ mai cu seamă noaptea, consumând aproape orice fel de hrană. Juvenilii consumă preponderent hrană animală (larve) în timp ce adulții consumă frecvent hrană vegetală, adesea chiar frunze căzute în apă. Este foarte sensibil la deficitul de oxigen și la poluanți chimici. O mare problemă pentru specie o reprezintă regularizările de torenți sau antropizarea regiunilor submontane. Dușmanii naturali sunt vulpea, lupul, ursul, bursucul — pentru adulți — peștii fiind o amenințare numai pentru juvenili. O amenințare importantă o reprezintă extinderea speciilor nord-americane introduse în Europa, care pot fi rezervorul patogenului Aphanomyces astaci, cauzator al ciumei racilor. Ectosimbionții din grupul Branchiobdella nu produc daune racilor.

Racul bihorean se împerechează toamna, pe la sfârșitul lunii octombrie, înainte ca apele să înghețe. În această perioadă pe placa sternală a femelelor pot fi observați spermatofori albi. Ponta poate cuprinde până la 100 de ouă, fiind purtată și îngrijită de către femelă între pleopode până când juvenilii devin independenți. Pentru o bună dezvoltare embrionară apa trebuie să nu depășească temperatura de 5°C. Rata de supraviețuire a juvenililor este moderată, rar ajungând la valori de 70% din totalul pontei. Năpârlirea este mai frecventă la vârstă tânără (ajungând la 4–5 năpârliri pe an), în timp ce adulții năpârlesc cel mult de două ori pe an, de obicei în lunile mai–iulie și septembrie–octombrie. Perioada de câteva zile după năpârlire este foarte critică întrucât, lipsiți de duritatea crustei, pot fi ușor atacați de către pești sau chiar alți raci. Cu ocazia năpârlirii își refac eventualele apendice pierdute sau vătămate, însă de obicei un clește rupt se reface la dimensiuni mai mici. Maturitatea sexuală se instalează între 3 și 5 ani, la o dimensiune cuprinsă între 35 și 50 mm.

Specimenul holotip (mascul) și două specimene paratip (mascul și femelă) au fost colectate din localitatea Damiș, jud. Bihor. Se află în custodia Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa": număr catalog holotip DCP829, număr catalog paratipi DCP830 și DCP831. (vezi scrisoare de mulțumire)  

1. Pârvulescu L (2019) Introducing a new Austropotamobius crayfish species (Crustacea, Decapoda, Astacidae): a Miocene endemism of the Apuseni Mountains, Romania. Zoologischer Anzeiger 279: 94–102.
2. Pârvulescu L, Pérez-Moreno JL, Panaiotu C, Drăguț L, Schrimpf A, Popovici ID, Zaharia C, Weiperth A, Gál B, Schubart CD, Bracken-Grissom H (2019) A journey on plate tectonics sheds light on European crayfish phylogeography. Ecology and Evolution 9: 1957–1971.
3. Ion MC, Ács AR, Laza AV, Lorincz I, Livadariu D, Lamoly AM, Goia B, Togor A, Iorgu EI, Ștefan A, Popa OP, Pârvulescu L (2024) Conservation status of the idle crayfish Austropotamobius bihariensis Pârvulescu, 2019. Global Ecology and Conservation 50: e02847.