Astacus astacus

Este un rac robust, de mărime medie, exemplarele adulte depășind frecvent 10 cm în lungime. Coloritul dorsal al crustei variază de la oliv-brun până la brun-negricios, în funcție de mai mulți factori (printre care și perioada de la ultima năpârlire sau vârsta). Partea ventrală este de culoare mai deschisă ce tinde spre portocaliu-roșu, mai albicioasă în zona abdominală și mai intensă la articulațiile clestilor sau pe partea lor ventrală. Rostrul are marginile mai mult sau mai puțin paralele și denticulate, cu apexul ascuțit. Postorbital există două creste: prima terminată cu un spin iar cea de-a doua boantă. În spatele șanțului cervical se găsesc câțiva spini. Clestii sunt puternici; propoditul are o scobitură mediană mărginită de doi tuberculi, iar dactilopoditul un singur tubercul în treimea proximală.

Indigen, arealul său de răspândire ocupă centrul Europei din Franța până în Rusia de Sud, Centrală și de Nord. La nord ajunge până în Finlanda și Suedia, fiind mai rar în Norvegia și Marea Britanie; la sud se găsește până în Grecia și nordul Italiei (Souty-Grosset et al. 2006). În România arealul de distribuție cuprinde aproape întreaga țară, lipsind din munții înalți și zona de câmpie. Arealul său se suprapune doar foarte puțin peste arealul racului-de-ponoare (Austropotamobius torrentium). Pentru hartă vizitați pagina distribuție.

Clestii, cel mai adesea, sunt mai mari și mai puternici la masculi, iar abdomenul este vizibil mai lat la femele. Pentru o diferențiere certă a sexelor, mai ales în cazul juvenililor, observarea plăcii sternale și a pleopodelor oferă indiciile certe. La mascul pe placa sternală se observă primele două perechi de pleopode puternice și orientate anterior (pentru transferul spermatoforilor), în timp ce la femelă toate pleopodele sunt egale. Forma primelor două pleopode de la masculi este și un criteriu important în diferențierea față de speciile similare: primul pleopod (Pl. I) are lobul distal aproape 1/3 din lungimea totală, în timp ce pleopodul al doilea (Pl. II) are exopoditul aproximativ de aceeași lungime cu endopoditul, lobul distal al endopoditului fiind aproximativ 1/5 din lungimea sa.

Trăiește în ape curgătoare (izvoare, pâraie, râuri) sau lacuri din zona montană și submontană, oriunde găsește locuri propice pentru ascunzători. Sapă galerii în maluri de pământ sau trăiește ascuns printre rădăcinile submerse; în lipsa acestora se ascunde sub pietre sau bolovani. Este activ mai cu seamă noaptea, consumând aproape orice fel de hrană — un adevărat sanitar al apelor. Adulții, în lipsa hranei animale, consumă plante submerse. Este sensibil la deficitul de oxigen; în verile foarte călduroase se pot înregistra pierderi masive mai ales în habitatele eutrofizate. Dușmanii naturali sunt vidra, vulpea, bursucul și păsările de apă — pentru adulți — peștii fiind o reală amenințare pentru juvenili; cel mai mare consumator este țiparul (Misgurnus fossilis). O problemă majoră o constituie bolile parazitare de natură virală, bacteriană sau fungică. Ca urmare a introducerii speciilor nord-americane în Europa a fost adus și oomycetul Aphanomyces astaci, față de care speciile autohtone sunt extrem de vulnerabile datorită lipsei rezistenței. Ectoparazitismul, fără a produce pagube, este frecvent întâlnit prin specii de branchiobdelide, chironomide, ostracode ș.a.

Racii-de-râu se împerechează toamna, în perioada octombrie–noiembrie, când pot fi găsite femele cu spermatofori albi pe placa sternală. Ponta cuprinde între 90 și 260 de ouă, fiind purtată și îngrijită de către femelă între pleopode până când juvenilii devin independenți. Rata de succes este cuprinsă între 55 și 90% din totalul pontei. Vârsta se determină după lungimea totală, astfel: 0+ = 15–23 mm; 1+ = 25–48 mm; 2+ = 50–80 mm; 3+ = 60–80 mm. Rata de creștere a adultului între două năpârliri este de 5,0–10,3 mm la masculi și 2,0–8,6 mm la femele. Năpârlirea este mai frecventă la vârstă tânără (ajungând la 4–5 năpârliri pe an), în timp ce adulții năpârlesc o dată sau de două ori pe an, de obicei vara. Perioada de câteva zile după năpârlire este foarte critică: lipsiți de duritatea crustei, pot fi ușor atacați de pești sau chiar alți raci cu crusta dură. Cu ocazia năpârlirii își refac eventualele apendice pierdute sau vătămate, însă de obicei un cleste rupt se reface la dimensiuni mai mici. Atingerea maturității sexuale variază în limite largi: masculii devin fertili în jurul dimensiunii totale de 60–70 mm și pot fecunda anual. Femelele încep să producă ouă la dimensiuni cuprinse între 60 și 80 mm, iar după o depunere de pontă rămân inactive sexual unul sau mai mulți ani.

1. Băcescu MC (1967) Fauna Republicii Socialiste România — Crustacea, Decapoda. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 4.
2. Holdich DM, Haffner P, Noël PY (2006) Species files. În: Souty-Grosset C, Holdich DM, Noël PY, Reynolds JD, Haffner P (Ed.): Atlas of Crayfish in Europe. Muséum national d'Histoire naturelle, Paris (Patrimoines naturels, 64).
3. Ingle R (1997) Crayfishes, lobsters and crabs of Europe — an illustrated guide to common and traded species. Chapman & Hall.
4. Pârvulescu L (2009) Ghid ilustrat pentru identificarea speciilor de raci din România. Editura Universității din Oradea, Oradea.